„Moromeții” – Marin Preda

Moromeții

de Marin Preda

Editura Cartex, 2019

462 de pagini

Prefațată de Oana Soare

„Moromeții” este romanul meu preferat din literatura română modernă, scrisă în perioada războaielor mondiale. Înainte de toate, țin să menționez că anul trecut am făcut și o scurtă caracterizare a personajului principal, Moromete – pe care o puteți citi aici.

Acțiunea se deschide cu puțin timp înainte de începerea celui De-al Doilea Război Mondial, așadar ne aflăm în perioada interbelică. Prin povestea de față, Marin Preda ne povestește despre viața țăranilor români din acele timpuri cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci.

Suntem într-un sat sudic, aflat în Câmpia Dunării, având în prim-plan o familie de țărani, care era alcătuită din Moromete, Tita, Ilinca, Nilă, Achim, Niculae și Paraschiv. Să nu uităm și de soția lui Moromete, a doua la număr, căci prima decedase, iar el avea de crescut o grămadă de prunci. Mai sunt amintiți Tudor Bălosu, Țugurlan, Vasile Boțoghină și alți săteni.

Niște oameni simpli, săraci, dar cu carte (folosind un sens foarte vechi, scos din uz. Deoarece acum sute de ani cine avea pământ era considerat boier, iar oamenii care dispuneau, aveau un act doveditor (cartă), care să ateste că este chiar al lor, și tocmai de aceea se spune: „Ai carte, ai parte!”, pentru că cine avea pământ, avea parte).

Cu toate acestea, ei se descurcau foarte greu. Fonciirea le bătea la ușă, neplătită de foarte mult timp, iar ei tot n-aveau bani pentru rezolvarea problemei.

Este surprinsă, de asemenea, foarte interesant situația socială a protagonistului, la curent cu știrile din politică și adesea cu ziarul în brațe, ceea ce este de apreciat.

Pe de altă parte, este ilustrat și conflictul, care nu apare doar între Moromete şi fiii săi din prima căsătorie, ci şi între Moromete şi Niculae, motivul fiind reprezentat de dorința arzătoare a copilului de a studia. Fiind un personaj tipic pentru pătura socială a țărănimii, Ilie Moromete adoptă mentalitatea țărănească din vremea aceea: ignoră importanța școlii și pune accentul pe ceea ce asigură traiul familiei și îi dă respect în colectivitate, pământul. 

Niculae, însă, continuă studiile, uneori fiind batjocorit de frații săi mai mari.

Narațiunea este obiectivă, la persoana a III-a, iar vocea acesteia este omniscientă, omniprezentă, punându-se accent pe focalizarea zero, lucru care ajută cititorii în deducerea perspectivei obiective din care ne este prezentat romanul.

Cât despre stilul de scris al autorului… nu am mai văzut vreun scriitor care să vorbească astfel despre satul românesc, țărani, crizele financiare, fonciirea și multe altele. Tocmai de aceea, pot afirma – cu siguranță – că privind din această perspectivă, titlul de față este foarte important atât în literatura românească, cât și în cea universală.

În concluzie, atât opera lui Preda, cât și portretul său de autor, ocupă un loc important pe listele marilor critici literari, dar și ale simplilor cititori. Abia aștept să continui (vara aceasta) cu al doilea volum.

„În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte prea mari.”

„Ia şi tu o carte când pleci cu oile şi învaţă! Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata.”

„Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.”

„-Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?! -Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.”