Prietenii copilăriei mele
de Wilson Rawls
Nu am prea făcut recenzii în ultima lună (sau ceva de genul) pentru că nu am dat de cărți care să mă impresioneze în adevăratul sens al cuvântului. Asta până la „Prietenii copilăriei mele” de Wilson Rawls, un roman plin de suspans și, în aceeași măsură, trist, aș spune eu.
Rawls ne prezintă în cele 300 de pagini traduse în limba română la editura Arthur povestea emoționantă de prietenie dintre doi câini și stăpânul său. Fiecare personaj este atașat în mod special de celelalte, manifestând o iubire pe care rar o văd descrisă în cărțile de acest tip.
Ne aflăm, la poalele celebrilor munți Ozark, meleaguri pe care Billy, protagonistul poveștii, le cunoaște cu desăvârșire. El și surorile lui nu au mers niciodată la școală, însă mama s-a ocupat de educația lor, situația financiară fiind precară în adevăratul sens al cuvântului.
Cu toate acestea, fiecare copil al familiei vine cu cerințele sale. Așa și Billy, care îți dorește din toată inima doi cățeii. Dar nu orice căței. Doi copoi, cu care să străbată în toiul nopții împrejurimile în cadrul vânătorilor de ratoni desfășurate. Însă acești patrupezi însemnau un cost prea mare pentru părinți, așadar visul personajului principal este spulberat. Dar ce să vedeți? Atât de mul și i-a dorit, că doi ani a strâns banii pentru ei, reușind într-un final să obțină ceea ce a vrut.
Doi copoi firavi și micuți, doi pui – de fapt – se aflau în curtea cu pricina. Pe băiat îl chema Bătrânul Dan, iar pe fată Micuța Ann. Pe tot parcursul cărții ne este exemplificată inteligența micuței și forța brutală a bătrânului, care făceau o treabă minunată combinate.
Așadar, după zile întregi de dresaj și de frustrări, a venit ziua cea mare… Vânătoarea! Totul a mers de minune. Billy mergea de fiecare dată la prăvălia bunicului, acolo erau în cea mai mare parte a timpului toți vânătorii cu vastă experiență, făcându-și și el loc pe lângă ei. Fiecare își spunea povestea sa și cât de mulți ratoni pot vâna într-o noapte patrupezii lor, iar când ajunseră la naratorul-personaj, și când începu el să se laude, nimeni nu-l crezu.
Peste ceva timp avea să ajungă cel mai vestit vânător din ținut, iar câinii săi cei mai buni. Pe parcurs a participat, de asemenea, la diverse competiții de frumusețe (a câinilor) și de vânat, câștigând echipa coordonată de el și alcătuită din cei doi prieteni ai săi.
Pe de altă parte, se observă prin percepția și perspectiva celorlalte personaje relația aceasta foarte ciudată câine-câine și câine-om. Adică dintre Micuța Ann și Bătrânul Dan, care nu făceau nimic unul fără celălalt, dar și dintre ei Billy; fără el nu mergeau la vânătoare.
Pe lângă aceste aspecte, pot spune că e o carte plină de acțiune și suspans, care – cel puțin pe mine – m-a intrigat de la prima la ultima pagină. O recomand tuturor persoanelor care vor o carte bună, dar în acealși timp nu foarte grea. Pentru că da, paginile curg rapid și cu o ușurință aparte.
Despre final acum… se termină într-o notă la care nu m-am așteptat, tristă, pe mine m-a lăsat cu un gust amar, dar în sensul bun. Este foarte profund și nu mă pregătisem pentru el aseară, când m-am decis să citesc ultimele 70 – 80 de pagini rămase.
În aceeași măsură mă bucur că am primit-o, că altfel nu aș fi ajuns la ea, din cauza faptului că nu mi se părea interesantă. Iar aici pot aduce în discuție un citat din altă carte publicată la Arthur (R. J. Palacio, „Minunea”):
Nu judeca
o carte
un om
după copertă.
chip
CIMPOERU ADRIAN 