De-a lungul epocilor istorice, în funcție de forma de guvernământ și regimul politic, au fost impuse diverse restricții, cele mai multe apărând pe fondul dorinței obținerii controlul absolut în stat. Una dintre cele mai regretabile decizii a fost interzicerea anumitor cărți în secolul al XVI-lea, prin alcătuirea unui index în care erau menționate toate titlurile necorespunzătoare principiilor Bisericii Catolice. Acesta avea să fie confirmat și în Conciliul de la Trento.
Index librorum prohibitorum (=indexul cărților interzise, limba latină) a fost înființat la inițiativa Inchiziției, o instituție care a avut un timp îndelungat o importanță deosebită. După ce a fost impus popoarelor, desigur că au venit cu rapiditate și cazuri în care nu a fost respectat și, tocmai de aceea, au apelat la sancțiuni. De regulă, cine încălca lista neagră era excomunicat, însă nu toți aveau acest noroc, unii plătind chiar și cu viața. Iată că apogeul cenzurii extremiste nu a fost atins în comunism.
Făcând o paralelă asupra celor amintite până acum, perioada prezentată a fost una prielnică răzbunării, în condițiile în care această instituție feroce numită Inchiziție nu avea nevoie de dovezi. Atât îți trebuia, să fii pârât, că după aveai de suportat numeroase proceduri și sancțiuni.
Toate evenimentele petrecute au dus la excluderea din societate a savanților, cercetătorilor – pe scurt, a învățaților -, fiindcă aceștia din urmă nu puteau fi influențați de propaganda bisericii.
Așadar, pe lângă creațiile literare sau nonfictive, a existat și o rubrică în acest index dedicată autorilor eretici, printre ei numărându-se și Jean Calvin (chiar unul dintre reformatori, el a contestat autoritatea papei și averile acestei unități), Machiavelli, Defoe etc.
Ordinul papal de față a rezistat 18 ani, din 1448, până în 1466, atunci când s-a emis o decizie care suspenda documentul. Cu toate acestea, lucrurile nu s-au relaxat foarte mult. Reformatori precum Jean Calvin, Martin Luther și, în principiu, toți susținătorii iluminismului, a Epocii Luminii, așadar cei care credeau în rațiune și își doreau libertate, erau în continuare contra autorității menționate anterior. Ei veneau cu reforma – o formă de mișcare socio-politică și ideologică, îndreptate împotriva Bisericii Catolice, a cărei principală consecință a fost desprinderea din cadrul său a bisericilor reformate sau protestante. În acest sens, Luther a alcătuit 95 de teze, pe care le-a bătut pe ușa bisericii.
Aceste demersuri a obligat conducerea instituției să inițieze o contrareformă pentru a readuce protestanții sub autoritatea papei și pentru a evita extinderea confesiunilor reformante.
În unele state au fost chiar și campanii legate de acest subiect. Cel mai potrivit exemplu este Marea Britanie, la conducerea căreia era Henric al VIII-lea. Odată intrat în conflict cu Roma, s-a proclamat prin actul de supremație din 1534 șeful Bisericii Catolice. Aceasta a fost scoasă de sub autonomia papei, dar au fost menținute dogma și liturghia catolică. Mănăstirile au fost desființate, iar averile lor confiscate.
Sacrificiile făcute au meritat, pentru că nișe urmări a actelor petrecute sunt reprezentate de ieșirea de sub autoritatea papei a unor zone întinse în nordul, centrul și vestul Europei și dezvoltarea învățământului și a culturii în limbile vorbite de popor.
CIMPOERU ADRIAN 